Firma de contabilitate

Sarah deschise uşa holului. Nu se putu abţine să adulmece, încercând să detecteze un eventual miros de sudoare. Dar era prea devreme. Casa nu transpira niciodată înainte de miezul nopţii. Georges îi explicase asta de nenumărate ori.
Lăsă pachetele într-un colţ al holului, la picioarele unei armuri. PenduJa arăta şase şi un sfert.
Probabil că era aproape miezul nopţii când casa deveni jilavă. Georges, nemişcat în mijlocul bibliotecii imense, simţi cum mirosul invadează firma de contabilitate treptat încăperea. Un miros greu şi uleios, care îţi făcea greaţă. Rezemat în coate de birou şi cu palmele aşezate de o parte şi de alta a unei enciclopedii groase pe care o răsfoia, Georges se prefăcu a nu observa nimic şi îşi potrivi ochelarii pe nas. Dar panica i se amplifica, făcând să-i danseze în faţa ochilor literele mici de pe pagina presărată cu pete de umezeală, împiedicându-1 să mai citească. Se strădui să-şi controleze respiraţia. Acum era trecut cu două minute de miezul nopţii. O tăcere profundă şi apăsătoare domnea în sala cu pereţii acoperiţi de cărţi. Avea senzaţia că tavanul cobora încet, aidoma unui ciocan cu aburi, ca să-1 strivească, pe el, Georges Mareuil-Mondesco, omuleţul pierdut într-un fotoliu de piele, prea mare pentru el.
Georges detesta mobilierul casei. Megalomania tatălui său dusese la umplerea celor treizeci şi trei de încăperi ale locuinţei cu un mobilier disproporţionat, care părea a fi fost fabricat pentru o armată de giganţi. Totul era prea larg, prea înalt, prea gros. Trebuia să apuci cu amândouă mâinile mânerele sertare-lor ca să le poţi trage, să-ţi soliciţi toţi muşchii ca să deschizi.

Scoala de soferi Bucuresti

Mijlocul marii biblioteci. La miezul nopţii, casa va începe sâ transpire... Totdeauna îneepea aşa. Sudoarea brobonea pielea fotoliilor, îmbrăcămintea cărţilor. EI Ie ştergea frenetic cu o batistă, agitându-se şi suflând zgomotos. Ea stăteaîn umbră, ca de fiecare dată, până în momentul când trebuia să intre în scenă. Fiindcă era şi puţin actriţă, nu-i aşa? Dacă nu vrei să-i superi pe nebuni şi să le stârneşti mânia, trebuie, evident, să ştii să joci teatru.
O pală de vânt agită revistele dintr-un chioşc. Unul dintre titluri o făcu să zâmbească: Jupuitorul umblă pe străzile noastre...
Suna ca un roman-foileton de prin anii treizeci. Un titlu scoala de soferi melodramatic, pentru o poveste incredibilă despre care se vorbea în toată presa, fericindu-i pe ziarişti. Jupuitorul umbla pe străzi, iar ea era într-un... salon de ceai, în compania unor burgheze grase, severe şi puţin cam moleşite.
Pisica siameză adulmeca pachetele îngrămădite Ia piciorul mesei. Acum, lui Sarah i-ar fi fost cam greu să-şi aducă aminte ce anume cumpărase în cursul după-amiezei. Hainele, lenjeria deveneau la apropierea serii nişte accesorii lipsite de impor-tanţă. Le-ar fi putut face cadou unei trecătoare sau le-ar fi putut îngrâmădi în prima pubelă ieşită în cale, dacă nu s-ar fi temut că în felul acesta va atrage atenţia. Pentru că nu-şi putea permite cu nici un preţ să atragă atenţia. De altfel, ăsta şi era motivui pentru care ieşea atât de puţin în oraş.
Se aprinseseră felinarele. Se făcea noapte. în curând vor veni iama, Crăciunul, goana după cadouri, după cumpărături, un ritual de la care ea era exciusă. Dădu resemnată din umeri, plăti şi işi luă de jos pachetele. Pisica mieună deranjată. Ii veni să-i şoptească: ,,Taci. Taci, că altfel îi chem pe Jupuitor..."
Ieşi. Bulevardul şi valul de maşini încă o mai despărţeau de zidul înalt şi cenuşiu. O cazarmă? Un institut?