Traduceri legalizate

Salonul era mai mare decât sala paşilor pierduţi a unui palat de justiţie. Când te mişcai prin el, tocurile îţi pocneau pe dalele de marmură neagră, stârnind ecouri care se traduceri autorizate repetau la nesfârşit. Tavanul acoperit de casetoa-ne îşi înălţa bolta la zece metri de podea, conferind ansamblu-lui înfăţişarea unei catedrale. Era frig chiar şi în plină vară, căci soarele nu reuşea să treacă prin sticla colorată a vitraliilor care traduceri legalizate acopereau fiecare fereastră. O casă construită pentru un colos de doi metri şi zece, o eroare a naturii. Un... monstru?
Acest gând îl făcu pe Georges să-şi muşte buzele şi să arunce din nou o privire pe deasupra umărului stâng. Cărţile, ca nişte cărămizi groase îmbrăcate în piele, tapisau zidul din spatele lui. Rafturile se ridicau până la tavan, ca într-o venera-bilă bibliolecă universitară. Unele dintre ele erau foarte vechi şi valorau azi o adevărată avere. Toate se refereau la vânătoare sau la zoologie.
Erau grele, imposibil de transportat. Câteva, care datau din Evul Mediu, aveau chiar scoarţe din lemn ferecat, cu închiză-tori de oţel. îţi trebuia întreaga forţă pentru a le deplasa. Când încercai să le tragi de pe raftul lor, aveai senzaţia că smulgi o piatră din zid. Georges se rănise foarte grav în copilărie, pro-vocând prăbuşirea unui raft plin cu volume enorme. Tatăl său râsese de el şi îl rugase să se ducă să sângereze în altă parte, nu pe covoarele lui orientale.
O casă construită pentru un uriaş, plină de şifoniere uriaşe, ticsite de costume uriaşe. O casă în care erai condamnat să trăieşti în pielea unui pitic. Totuşi, Georges avea un metru optzeci, ceea ce nu era deloc neglijabil. Când i se întâmpla să traduceri legalizate se aventureze în afara casei, pe străzi şi prin magazine, constata cu o oarecare satisfacţie ca îi domina pe mulţi dintre semenii lui şi că era înalt... Din păcate, această iluzie înceta imediat ce se întorcea acasă, imediat ce era confruntat cu acele fotolii

Scoala de soferi Bucuresti

Mijlocul marii biblioteci. La miezul nopţii, casa va începe sâ transpire... Totdeauna îneepea aşa. Sudoarea brobonea pielea fotoliilor, îmbrăcămintea cărţilor. EI Ie ştergea frenetic cu o batistă, agitându-se şi suflând zgomotos. Ea stăteaîn umbră, ca de fiecare dată, până în momentul când trebuia să intre în scenă. Fiindcă era şi puţin actriţă, nu-i aşa? Dacă nu vrei să-i superi pe nebuni şi să le stârneşti mânia, trebuie, evident, să ştii să joci teatru.
O pală de vânt agită revistele dintr-un chioşc. Unul dintre titluri o făcu să zâmbească: Jupuitorul umblă pe străzile noastre...
Suna ca un roman-foileton de prin anii treizeci. Un titlu scoala de soferi melodramatic, pentru o poveste incredibilă despre care se vorbea în toată presa, fericindu-i pe ziarişti. Jupuitorul umbla pe străzi, iar ea era într-un... salon de ceai, în compania unor burgheze grase, severe şi puţin cam moleşite.
Pisica siameză adulmeca pachetele îngrămădite Ia piciorul mesei. Acum, lui Sarah i-ar fi fost cam greu să-şi aducă aminte ce anume cumpărase în cursul după-amiezei. Hainele, lenjeria deveneau la apropierea serii nişte accesorii lipsite de impor-tanţă. Le-ar fi putut face cadou unei trecătoare sau le-ar fi putut îngrâmădi în prima pubelă ieşită în cale, dacă nu s-ar fi temut că în felul acesta va atrage atenţia. Pentru că nu-şi putea permite cu nici un preţ să atragă atenţia. De altfel, ăsta şi era motivui pentru care ieşea atât de puţin în oraş.
Se aprinseseră felinarele. Se făcea noapte. în curând vor veni iama, Crăciunul, goana după cadouri, după cumpărături, un ritual de la care ea era exciusă. Dădu resemnată din umeri, plăti şi işi luă de jos pachetele. Pisica mieună deranjată. Ii veni să-i şoptească: ,,Taci. Taci, că altfel îi chem pe Jupuitor..."
Ieşi. Bulevardul şi valul de maşini încă o mai despărţeau de zidul înalt şi cenuşiu. O cazarmă? Un institut?