Sarah deschise uşa holului. Nu se putu abţine să adulmece, încercând să detecteze un eventual miros de sudoare. Dar era prea devreme. Casa nu transpira niciodată înainte de miezul nopţii. Georges îi explicase asta de nenumărate ori.
Lăsă pachetele într-un colţ al holului, la picioarele unei armuri. PenduJa arăta şase şi un sfert.
Probabil că era aproape miezul nopţii când casa deveni jilavă. Georges, nemişcat în mijlocul bibliotecii imense, simţi cum mirosul invadează firma de contabilitate treptat încăperea. Un miros greu şi uleios, care îţi făcea greaţă. Rezemat în coate de birou şi cu palmele aşezate de o parte şi de alta a unei enciclopedii groase pe care o răsfoia, Georges se prefăcu a nu observa nimic şi îşi potrivi ochelarii pe nas. Dar panica i se amplifica, făcând să-i danseze în faţa ochilor literele mici de pe pagina presărată cu pete de umezeală, împiedicându-1 să mai citească. Se strădui să-şi controleze respiraţia. Acum era trecut cu două minute de miezul nopţii. O tăcere profundă şi apăsătoare domnea în sala cu pereţii acoperiţi de cărţi. Avea senzaţia că tavanul cobora încet, aidoma unui ciocan cu aburi, ca să-1 strivească, pe el, Georges Mareuil-Mondesco, omuleţul pierdut într-un fotoliu de piele, prea mare pentru el.
Georges detesta mobilierul casei. Megalomania tatălui său dusese la umplerea celor treizeci şi trei de încăperi ale locuinţei cu un mobilier disproporţionat, care părea a fi fost fabricat pentru o armată de giganţi. Totul era prea larg, prea înalt, prea gros. Trebuia să apuci cu amândouă mâinile mânerele sertare-lor ca să le poţi trage, să-ţi soliciţi toţi muşchii ca să deschizi.
