Fotolii de piele

îl văzuse auscultând pielea fotoliilor şi legăturile de marochin ale cărţilor îngrămădite în bibliotecă. Uneori, chiar se uita fix la propriile lui încălţări, cu o angoasă care îl făcea să se schimonosească. Criza mocnea, fierbea înăbuşit pe margi-nea plitei. Avea să izbucnească în curând, copleşindu-1 cu imagini insuportabile. Si, atunci, din culise va trebui să-şi facă apariţia ea, dresoarea, infirmiera secretă. Va trebui să-i vină în ajutor.
Dar deocamdată bea ceai într-un salonaş snob unde o pisică siameză se freca de picioarele scaunelor. Doamnele spuneau: „O, ce drăgălaşă e!..." Era o nerozie şi era bine, liniştitor.
Ar fi stat acolo zile în şir, să bea lapsang-sushong şi să ronţăie bucăţi mici de tartă.
Ba nu, îi şopti o voce interioară, te-ai plictisi. Stii bine că ai nevoie de cuşca fiarelor, de noapte... de execuţiile secrete.
Asta fusese adevărat mai demult. Astăzi nu mai era chiar atât de sigură. Nu mai era ,,prinsă".
Se aplecă spre geam şi privi mulţimea de pe trotuare. Din interiorul vilei, cu greu ţi-ai fi putut da seama că e atâta lume pe străzi. Treptat, uitai oraşul şi te credeai pe o insulă. Urmări oamenii cu un fel de aviditate, de lăcomie. Păreau plictisiţi, osteniţi. Se vor întoarce la casele lor şi se vor uita la televizor, căscând şi blestemând programele plictisitoare. Asta era viaţa noninală. Preţul liniştii.
Privi la ceas. Criza se va declanşa, probabil, pe la miezul nopţii. Asta era totdeauna ora la care mintea lui Georges începea să se fisureze. Când răsunau cele douăsprezece bătăi, creierul lui făcea explozie, năpădit de valul seismic al fantas-melor, al nebuniei...
Ce va vedea el în seara asta? Nu avea de ce să-şi pună întrebări, programul său era imuabil, ca un mecanism bine reglat. Era destul să închidă ochii ca să-1 vadă agitându-se în

Clinica psihiatrica

Nevoie decât de 0 bluză albă şi o cămaşă de forţă. O ţinută de clinică psihiatrică.
Gândul 0 făcu să râdă înfundat şi îşi arse buzele sorbind din ceaiul prea fierbinte.
Se întinse ca atunci când îţi cauţi o poziţie confortabilă într-o cadă plină cu apă călduţă. Se tolănea în banalitatea acelui sfârşit de după-amiază liniştită. Se spâla tri ea. Căci de cealaltă parte a bulevardului, în spatele zidurilor înalte care, aidoma unor metereze imposibil de cucerit, închideau vila şi parcul, 0 aştepta ceva murdar. Uneori îi venea să oprească oamenii de pe stradă şi să-i întrebe:
-    Stiti ce se află dincolo de aceste ziduri?
Probabil că trecătorii mai întâi s-ar fi strâmbat şi apoi ar fi răspuns:
-    O cazarmă? Un institut? O clădire oficială?
Adevărul era că privind de la înălţimea unui om nu aveai
cum să ghiceşti parcul, casa mare şi domul ei ciudat, plin de găinaţul porumbeilor. Nu se putea ghici nimic şi era cu atât mai bine...
Da, oamenii ar fi zis: ,,0 cazarmă..." Iar ea ar fi răspuns:
-    N-aţi ghicit! E un templu. Şi, ca în toate templele adevă-
rate, aici se săvârşesc sacrificii.
Dar nu trebuia să se gândească la asta, altfel şi-ar fi văzut fericirea fărâmiţându-se, pierind. Trebuia să continue joaca de-a femeia frivolă - până la capăt, până seara, până în momen-tul în care va fi nevoită să se întoarcă.
Clientele 0 priveau din nou. Se distră închipuindu-şi ce gândeau despre ea: ,,E amanta cutărui publicist... E un top-mo-del... E..."
Ar fi putut să le răspundă:
-    Nici vorbă de aşa ceva. Sunt dresoare.