Foraje puturi Bucuresti

Fuseseră aiese doar materiale nobile, lemn masiv, întărit cu ferecături. Unele fotolii erau atât de grele, încât aveai nevoie de trei oameni ca să le poţi deplasa. Georges auzise că în unele ţinuturi, devastate în mod regulat de taifunuri, mobilele sunt foraje puturi prinse cu şuruburi de podea pentru a nu fi luate de trombă. Nu ştia dacă e vorba de un fapt adevărat sau doar de o poveste, dar de un iucru era sigur: ciclonul ar fi putut să treacă peste casa Ior fără să deplaseze din loc nici măcar un fotoliu! Totul fusese aranjat aici o dată pentru totdeauna, după dorinţa lui Wemer Mareuil-Mondesco, în urmă cu treizeci de ani.
Georges privi, nervos, peste umăr. Regretă imediat că se lăsase pradă fricii. Stia că această casă se hrănea cu spaima lui şi că el trebuia să se prefacă nepăsător cât mai mult timp posibil. Totuşi, mirosul devenea din ce în ce mai stânjenitor. O duhoare de menajerie, un miros de urină. Probabil că plutea în toată casa, răspândindu-se în valuri greţoase pe culoare, rosto-golindu-se vijelios dintr-o încăpere în alta. Georges se strădui să rămână calm. în ciuda fricii, mâinile, lipite de birou, îi erau uscate şi reci. Nu se simţea deloc în largul lui în fotoliul prea mare.
Deşi împlinise patruzeci şi cinci de ani, avea impresia că e un copil care trebuie tot timpul să se salte în vâii'ul picioarelor pentru a ajunge la obiectele pe care adulţii le aşezaseră astfel încât el să nu poată pune mâna pe ele. Casa fusese construită de Werner, tatăl lui, şj numai pentru sine insuşi. Precum un costum de comandă, nu se putea potrivi nimănui foraje puturi apa altcuiva decât proprietarului ei. Georges se simţea acolo străin, nelalocul lui, ca un cerşetor îmbrăcat cu nişte haine vechi, căpătate. Prea slab, prea mic, parcă plutea în interiorul construcţiei. Şifonie-rele enorme îl dominau ca nişte faleze, ca nişte donjoane. Uşile cu două canaturi, prin care se intra în diferitele încăperi, erau destul de înalte pentru a lăsa să treacă un om călare. Dispropor-ţia penibilă a locuinţei alunga însăşi ideea de intimitate,

Traduceri romana araba

Poarta aceea de oţel întărea aspectul „ofi-cial" al clădirii. Era grea, ghintuită, fără broască la vedere. Respingătoare.
Sarah se opri la marginea traducator araba trotuarului, aşteptând culoarea verde a semaforului.
,,Doar douăzeci de metri", numără în gând. ,,Doar cinci-sprezece, doar..." Fiecare pas o apropia de zid şi de poartă. Se uită din nou la ceas. Mai erau încă şase ore până la miezul nopţii. Un răgaz lung şi scurt totodată, dar nu avea traduceri araba puterea să abată cursul evenimentelor. Ca orice dresoare, nu era deloc în deplină siguranţă în interiorul cuştii, aşa că totdeauna trebuia să fie cu ochii în patru, să se gândească la gheara care s-ar fi putut întoarce împotriva ei. In orice clipă.
Când apăsă pe butonul interfonului, se crispă de groază.
- Eu sunt, zise.
Se auzi un bâzâit, şi poarta enormă se deschise, traduceri autorizate araba acţionată de un sistem hidraulic. De fiecare dată când inlra, avea senzaţia că pătrunde într-un seif. De partea cealaltă era parcul, cufundat în întuneric, iar la capătul aleii - casa mare cu obloanele închise.
Tânăra se clătină pe tocurile traduceri legalizate araba înalte. Pachetele o stinghe-reau, îi venea să le arunce într-un tufiş şi să nu-i mai pese de ele.
După felul cum erau aprinse traduceri araba romana luminile, Sarah ghici că el se afla deja în bibliotecă, străduindu-se să-şi sporească frica.
Lui Georges nu-i plăcea că ea ieşea în oraş. Singur, deve-nea mult mai permeabil la fantasme. Nebunia lui îşi lua avânt. Sarah păşi încet pe alee, ghidându-se după luminile casei. Nu-i era frică de întuneric. Nu era ea marea organizatoare a miste-relor nopţii'?
Se poticni încă o dată pe treptele traduceri romana araba de marmură ale scării mari de la intrare, acoperite cu frunze uscate.