Foraje puturi Bucuresti

Fuseseră aiese doar materiale nobile, lemn masiv, întărit cu ferecături. Unele fotolii erau atât de grele, încât aveai nevoie de trei oameni ca să le poţi deplasa. Georges auzise că în unele ţinuturi, devastate în mod regulat de taifunuri, mobilele sunt foraje puturi prinse cu şuruburi de podea pentru a nu fi luate de trombă. Nu ştia dacă e vorba de un fapt adevărat sau doar de o poveste, dar de un iucru era sigur: ciclonul ar fi putut să treacă peste casa Ior fără să deplaseze din loc nici măcar un fotoliu! Totul fusese aranjat aici o dată pentru totdeauna, după dorinţa lui Wemer Mareuil-Mondesco, în urmă cu treizeci de ani.
Georges privi, nervos, peste umăr. Regretă imediat că se lăsase pradă fricii. Stia că această casă se hrănea cu spaima lui şi că el trebuia să se prefacă nepăsător cât mai mult timp posibil. Totuşi, mirosul devenea din ce în ce mai stânjenitor. O duhoare de menajerie, un miros de urină. Probabil că plutea în toată casa, răspândindu-se în valuri greţoase pe culoare, rosto-golindu-se vijelios dintr-o încăpere în alta. Georges se strădui să rămână calm. în ciuda fricii, mâinile, lipite de birou, îi erau uscate şi reci. Nu se simţea deloc în largul lui în fotoliul prea mare.
Deşi împlinise patruzeci şi cinci de ani, avea impresia că e un copil care trebuie tot timpul să se salte în vâii'ul picioarelor pentru a ajunge la obiectele pe care adulţii le aşezaseră astfel încât el să nu poată pune mâna pe ele. Casa fusese construită de Werner, tatăl lui, şj numai pentru sine insuşi. Precum un costum de comandă, nu se putea potrivi nimănui foraje puturi apa altcuiva decât proprietarului ei. Georges se simţea acolo străin, nelalocul lui, ca un cerşetor îmbrăcat cu nişte haine vechi, căpătate. Prea slab, prea mic, parcă plutea în interiorul construcţiei. Şifonie-rele enorme îl dominau ca nişte faleze, ca nişte donjoane. Uşile cu două canaturi, prin care se intra în diferitele încăperi, erau destul de înalte pentru a lăsa să treacă un om călare. Dispropor-ţia penibilă a locuinţei alunga însăşi ideea de intimitate,

Firma de contabilitate

Sarah deschise uşa holului. Nu se putu abţine să adulmece, încercând să detecteze un eventual miros de sudoare. Dar era prea devreme. Casa nu transpira niciodată înainte de miezul nopţii. Georges îi explicase asta de nenumărate ori.
Lăsă pachetele într-un colţ al holului, la picioarele unei armuri. PenduJa arăta şase şi un sfert.
Probabil că era aproape miezul nopţii când casa deveni jilavă. Georges, nemişcat în mijlocul bibliotecii imense, simţi cum mirosul invadează firma de contabilitate treptat încăperea. Un miros greu şi uleios, care îţi făcea greaţă. Rezemat în coate de birou şi cu palmele aşezate de o parte şi de alta a unei enciclopedii groase pe care o răsfoia, Georges se prefăcu a nu observa nimic şi îşi potrivi ochelarii pe nas. Dar panica i se amplifica, făcând să-i danseze în faţa ochilor literele mici de pe pagina presărată cu pete de umezeală, împiedicându-1 să mai citească. Se strădui să-şi controleze respiraţia. Acum era trecut cu două minute de miezul nopţii. O tăcere profundă şi apăsătoare domnea în sala cu pereţii acoperiţi de cărţi. Avea senzaţia că tavanul cobora încet, aidoma unui ciocan cu aburi, ca să-1 strivească, pe el, Georges Mareuil-Mondesco, omuleţul pierdut într-un fotoliu de piele, prea mare pentru el.
Georges detesta mobilierul casei. Megalomania tatălui său dusese la umplerea celor treizeci şi trei de încăperi ale locuinţei cu un mobilier disproporţionat, care părea a fi fost fabricat pentru o armată de giganţi. Totul era prea larg, prea înalt, prea gros. Trebuia să apuci cu amândouă mâinile mânerele sertare-lor ca să le poţi trage, să-ţi soliciţi toţi muşchii ca să deschizi.

Clinica psihiatrica

Nevoie decât de 0 bluză albă şi o cămaşă de forţă. O ţinută de clinică psihiatrică.
Gândul 0 făcu să râdă înfundat şi îşi arse buzele sorbind din ceaiul prea fierbinte.
Se întinse ca atunci când îţi cauţi o poziţie confortabilă într-o cadă plină cu apă călduţă. Se tolănea în banalitatea acelui sfârşit de după-amiază liniştită. Se spâla tri ea. Căci de cealaltă parte a bulevardului, în spatele zidurilor înalte care, aidoma unor metereze imposibil de cucerit, închideau vila şi parcul, 0 aştepta ceva murdar. Uneori îi venea să oprească oamenii de pe stradă şi să-i întrebe:
-    Stiti ce se află dincolo de aceste ziduri?
Probabil că trecătorii mai întâi s-ar fi strâmbat şi apoi ar fi răspuns:
-    O cazarmă? Un institut? O clădire oficială?
Adevărul era că privind de la înălţimea unui om nu aveai
cum să ghiceşti parcul, casa mare şi domul ei ciudat, plin de găinaţul porumbeilor. Nu se putea ghici nimic şi era cu atât mai bine...
Da, oamenii ar fi zis: ,,0 cazarmă..." Iar ea ar fi răspuns:
-    N-aţi ghicit! E un templu. Şi, ca în toate templele adevă-
rate, aici se săvârşesc sacrificii.
Dar nu trebuia să se gândească la asta, altfel şi-ar fi văzut fericirea fărâmiţându-se, pierind. Trebuia să continue joaca de-a femeia frivolă - până la capăt, până seara, până în momen-tul în care va fi nevoită să se întoarcă.
Clientele 0 priveau din nou. Se distră închipuindu-şi ce gândeau despre ea: ,,E amanta cutărui publicist... E un top-mo-del... E..."
Ar fi putut să le răspundă:
-    Nici vorbă de aşa ceva. Sunt dresoare.